Cuvântul a venit mai târziu,
o umbră aruncată
focul din om.


La început a fost Tăcerea.
Nu o tăcere lipsită de sunet,
una plină. Densă, vie.


O Tăcere ce nu lipsește,
învelește.
Nu fuge,
așteaptă,
nu se sparge,
cuprinde.

În acea Tăcere
s-a aprins
Sufletul.
Nu ca explozie,
Doar tresărire,
o șoaptă rostită
fără de glas.


El nu a rostit nimic.
Dar a început
să vorbească.
Cu neliniști.
Cu întrebări
fără cuvânt.
Cu o sete pe care
nici o gură
nu o poate
spune.


Acolo, în Tăcerea aceea —
care nu erea gol,
ci întemeiere —
a început
adevărata vorbire.
Nu cu sunete.
Cu trăiri.
Cu abisuri.
Cu iubire care
nu cere nimic.

Cuvântul a apărut când omul
a simțit nevoia
să pună margini.
Să delimiteze.
Să strige
ce nu putea ține în el.


Cuvântul, oricât de frumos,
e uneori
o trădare.
Nu spune tot.
Rupe din ceea ce e
întreg.


Tăcerea e ȋnsă întreagă.
Ea nu se pierde.
Nu se risipește.
E acolo, în noi,
înainte de orice rugă,
de orice gând.


Tăcerea este începutul,
este miezul,
este sfârșitul.


Dumnezeu nu a făcut cuvântul.
A făcut Tăcerea.
Și din ea,
Sufletul.
Ce nu tace.
Dar nici
nu spune.
Doar este.