Iată - mă arăt cu degetul.
Scriu poezie după cinci ani
și trăiesc cu caracalul în sân
ca oamenii străzii care dau
și ei, când au ceva de împărțit,
care țin pudibond un spray
și îl golesc în aer de rușinea
trupului abandonat.
M-am ticăloșit frumos.

adorm învelit de răceala tuburilor cu freon
și mă trezesc două ore mai târziu, încins
de firele cu concentrație de bumbac,
când agentul de răcire a sfârșit
rondul de noapte.

arunc o mână de căști wireless păsărilor
în drum spre toaleta din capătul orașului.
noaptea, pentru scriitori, nu face pish! ci et caetera.
o prelungire a automatismului de peste zi.
peste podea, o lumină roade unghiile -
semn că am uitat frigiderul deschis.

mă deșir lung peste salteaua de mătase.
adorm și mă umflu de somn ca un dirijabil,
când aerul e cald și somnul e străveziu la răsărit,
pe lângă strașinele care se umplu de benzina soarelui
și picură luminoase păsări care ciripesc.
fiecare cu cutia lui de rezonanță.
eu ies din poezie pe la titlu.
ceea ce niciodată ele nu vor avea,
cu zborul lor cu tot -
doar cuiburi negricioase
din care sunetele lor vor cădea nidicole.

ca în cazul specific zero absolut,
lupta pentru frumusețea poeziei în lume,
pentru perfecțiunea de orice fel,
cere, cu cât ne apropie de ideal,
energii din ce în ce mai mari.
dau un infinit pentru detaliu,
se poate parafraza din Shakespeare.
dacă sunt cinci minute pe zi deștept
la momentul potrivit, e okay.
când voi ajunge la sfârșitul vieții
voi crește durata la infinit. poate.