Pătrățelul meu destinat
noii mașini de spălat
cu furtun de rece
și altul prin care apa să plece
îmi amintește de pătul,
de lădoi, de locul de destul
în care ne punea bunica
cu laptele dulce și pâinica.
Le așternea pe ștergar
lângă boțul dulce de sugar;
dintre care azi bâzâie doar musca în dulap
și zdupăne-n hublou rufele care nu mă mai încap.

Dimineața asta are fața nevăzută de somn a speranței.
Apa din căușurile unite spală un țărm împuținat.
Mă reculeg cu palmele reci peste muchiile faianței,
captiv în acest pătul-lădoi paginat.