nu am nimic cu lichidele
le respect
sunt forme decente de a aluneca printre realități fără a lăsa urme permanente.

ceaiul – de pildă – m-a scos dintr-o discuție despre viitor
(în care ea ventila idei aiuriste iar eu tăceam cu buzele arse)

vinul — dintr-una despre trecut
(ea vorbea despre „noi”, eu beam în liniște)

iar ploaia — dintr-un sărut care nu prea mai avea unde să evolueze
(și care începuse cu „hai să nu complicăm”)

problema cu lichidele e că îți dau impresia că sunt simple.
curg, alunecă, se evaporă
dar tocmai aici e drama:
nu uită
se infiltrează
băltesc

ea spunea că îi place fotbalul
nu într-un mod ostentativ, ci ca pe o filosofie aplicabilă în viața de zi cu zi
(ținea cu o echipă despre care nu pot spune nimic fără să înjur
exact! aia – cu eșarfa vișinie și convingerea că noblețea înfrângerii bate cinismul scorului)
„toți avem nevoie de un atacant care și dacă ratează, măcar o face spectaculos”,
mi-a spus odată
(încurajator) în timp ce își torcea părul cum face de obicei după ce și-a pregătit replica
și anticipează că tăcerea o să doară ca un 3-0
am zâmbit.
am vrut să-i spun că eu prefer construcția lentă
că nu cred în pase decisive, ci în unghiuri de fugă
dar s-a ridicat înainte să apuc
și mi-a închis ideea cu un simplu „nu mai analiza totul”

per ansamblu, a fost o relație liniară cu accente de aberație geometrică
ne-am iubit metodic, ca într-un manual de rezistența materialelor —
fără flambaj, dar cu oboseală acumulată.

într-o seară, am deschis o sticlă de vin
am vrut să spun ceva adevărat
despre cum atingerea schimbă compoziția
despre cum o propoziție spusă la momentul greșit devine materie toxică
dar m-am pierdut între primele două fraze

ea a zis că vinul e slab
eu i-am dat dreptate.

în fond, a fost alegerea mea.

mi-am pătat cămașa
ea a zis că sunt neatent
eu am zis că pata aia a fost singura concluzie substanțială

apoi am pus sticla sub chiuvetă
ea a plecat fără să mai zică nimic
(asta doare mai tare decât o ușă izbită)

am încercat să spăl pata

nu s-a mai dus