Acele ceasului se oglindesc
căutând chipul nevăzut
pe luciul apei.
În umbra clipei, un suflet visează
pasărea-nchipuirii.

Un zâmbet înțelept,
ca o cheie de lumină,
deschide porțile dintre lumi.
Un vid umplut cu ecouri
de speranţă.

Un zâmbet sfărâmă zidurile ființei,
dezleagă legăturile cu trecutul,
face piatra să mediteze
în mijlocul ploii
şi scoate lumina din întuneric
dăruind-o stelelor nenăscute.

Un zâmbet dezbracă haosul de cuvinte
până devine tăcere, un cântec mut
adorat de abisul cel mai adânc,
o floare de lotus renăscând
din mlaştina existenţei.

O, gura ta, născătoare de zâmbet,
fântână a vieţii pentru
vieţuitoarele triste!

O, setea mea de infinit!
În rănile mele strigă întrebări hămesite...
Poemul nu mai primește oaspeți
la banchetul cu sensuri ascunse;
Își înfige versul cel mai adânc
în inima negrăită,
îşi atârnă cuvintele
de spânzurătoarea sângelui,
lăsând doar umbra lor
să vorbească.

Un rictus convulsiv,
un zâmbet metafizic
scrijelind
oglinzile tainei.


15 iunie 2025