pe aici norii trec ca niște convoaie.

în fiecare zi mă trezesc mai lucidă, ca și cum peste noapte
toată capacitatea mea de adaptare
constă în a visa pe repeat același cadru îmbrăcat
ÃŽn fantasme.
sunt singură și urc un deal.
picioarele mi se frâng și tot ce pot să fac
e să încerc să strig. e ca într-o dictatură în care
corpul îți e dușman, nimic nu te mai ascultă. îți spui:

cine mai validează acum necesitățile acestea de confort și imagine?

tot ce îmi doresc e să mă trezesc pe bancheta din spate a unui tir,
dormind în timp ce călătoresc.
sau o rulotă imensă în care să trec pe lângă trenuri, să fiu
paralelă cu șinele, și ploaia să-mi stropească fața.
pe aici crește dorința — linii roșii ce te avertizează despre prezent.
ai mâncat suficient, ai curățat locul, ai asanat puțina bucurie
pe care o simți zi de zi.
sau ai lăsat totul în urmă precum o mamă care își lasă
puii să meargă în urma ei cu anii,
crezând că nu se vor descurca niciodată singuri.
deși nu acesta e instinctul lor, doar al tău.
sau ai lăsat totul / pentru acel mâine / mereu mâine.
//

am ales să declar că orașul meu e orașul convoaielor.
când stau în casă și scriu la laptop, îi văd:
muncitori care merg în convoaie,
profesori și medici,
spitale și școli ca niște marsupii.
și mii de oameni triști împiedicându-se pe asfalt, încercând să prindă celelalte convoaie.
//
în spatele tirului, aștept să intrăm în oraș.
pentru ce, tu, îndrăgostită, ai lăsat armele jos?
faci parte din ultimul convoi. te miști greu. respiri. te agăți.
dar nimic nu e suficient. pur și simplu îți place să crezi că viața e mai frumoasă,
e mult mai frumoasă decât atât.