mulțumesc, mamă moartă, pentru că mi-ai dat ploaia și valurile,
că mi le-ai predat ca pe un abece-dar
fără mine, fără tine, fără toate celelalte mame moarte ele nu ar exista
acum
când eu mă prind cu vârfurile degetelor de stâncile de pe țărm
mă agăț de viață,
de pământul plin de semințe din care numai unele răsar,
de iubire și de copitele cailor albi
mă prind ca să nu alunec
dar nu se știe
și poate că moartea e ca aerul care ne respiră, ne atinge pe piele
ne conturează profilul fără să știm,
ne fură chipul ca într-un desen fără culoare,
nici alb măcar, ci doar suflet

îmi place să ascult ploaia care cade peste valuri și valurile care cad
unele sub altele în ploaie
și apoi sub tâmpla altei mame și ale altora ce încă nu s-au născut
care și ele se vor prinde de mine, de liniile țărmurilor rupte
și de noi toate, cele odinioară rupte
cele care se aseamănă nouă
mulțumescu-ți, viață