mă dezbraci din priviri de când ne știm,

fără perdea îți este nerușinea;

când te țineam de mânuță la controlul ocular

chiar i-am spus orelistului că ar fi mai sănătos

să își săvârșească rutina cu mască de sudură pe față.

roentgen, eu știu bine, el nu are de unde să știe

ce scrie mic, dreapta jos, pe irisul tău drept,

dreapta jos, pe irisul tău stâng.

acum te-ai plictisit, dar pe vremuri în loc

să mă strângi la pieptul tău îmi defineai

stările prin nume proprii: anais nin, gaugain,

sade adu – femeia care încape toată într-o păstaie de scoică,

garsonieră confort doi – aici te-ai surprins râzând

ca pisica bonsai, pe buuuune?

eram cei mai liniștiți amanți,

străinii se gândeau mai întâi că au surzit,

după care se minunau că treceau anii peste noi

iar noi tot împreună, tot mână-n mână,

mă rog, verlaine și rimbaud,

eu tot rămăsesem cu sentimentul că sunt gol,

ieșeam în oraș și mă ascundeam, timorat,

mereu în spatele tău, gâtul tău miroasea

fenomenal,

FENOMENAL!

am rostit fenomenal cu glas tare

și sunt în continuare siderat

cât de lipsite de catarsis

mi-au ajuns vocalele, de fapt

eu nu am simțit nimic, dar am constatat

cât de lipsite de reacție pot fi cucuvelele

din tei, care întunecă nemărginirea.