O fată cu zâmbet mai mare ca lumea,
Cu ochi de carbune în stil diavolesc,
O fată pe care-o vedeam numai lunea
Mi-a spus, într-o zi, din senin, "te iubesc".

M-a oprit pe trotuar sub o ploaie de vară,
Eram trecătorul unui august pierdut,
Am oftat de parc-o vedeam prima oară
Și-am fost fericit s-o mai văd un minut.

Dar atunci s-a-ntâmplat ceea ce niciodată,
O-ntâmplare mai dulce decât orice vis,
Fata frumoasă, cea mai visată vreodată
S-a oprit, mi-a zâmbit și două vorbe a zis.

"Te iubesc", repeta tremurând și peltic
Într-o limbă nici nouă, nici vie, nici moartă,
Iar eu deveneam tot mai mic și mai mic,
Zdrobit de emoții, de drag și de soartă.

Mă topisem de-amor dar aveam o dilemă:
Cum puteam s-o păstrez pe vecie a mea?
Dar ea s-a gândit mai rapid la problemă
Și mă poartă, de-atunci, ca breloc la curea.