Sunt orb și mut și surd, pe dinlăuntru,
de parcă m-ar fi înghițit de tot pământul
acestui trup, pe care-l port pe mine,
nici nu mai știu demult ce este rău și ce e bine
și-n starea asta-n care m-am adus,
umblând prin lume, răstignit ca un Iisus,
jelindu-mă de cruce, că e grea
și nu pot ca să urc pe Golgota,
mă văd în duh străpuns de sulițe-ntre coaste,
de-o-ntreagă oaste
și alte dăți, bătut pe ulițe cu pietre,
fiind de lume pus cu fața la perete,
de fapt, nici nu mai știu de urc sau de cobor,
dacă trăiesc sau dacă mor,
căci pentru mine totul este doar închipuire,
în vreme ce sub pași, drumul a devenit tot mai subțire,
călcând asemeni unui acrobat, pe sârmă,
fără să știu dacă e drac sau Dumnezeu la cârmă,
de s-ar sfârși acest calvar odată,
chiar de-mi va fi atunci și viața încheiată,
să scap cu totul de această-mpotrivire,
să nu mai îmi revin măcar o clipă în simțire