— Interesant — a spus — nimeni n-a rostit că nu ne potrivim.
Și m-am gândit: cum poate fi tradusă asta în poezie?
Adică purificată, transformată în limbajul de aur
al păsării paradisului —
căci alăturarea a două verbe similare
sau, mai rău, repetarea unuia
(ca un „te iubesc” rostit pe cruce)
poate dicta iubirea sau indiferența —
dar a sufletelor pereche?
Atunci și-a plecat capul pe umărul meu stâng,
inima peste a mea,
și-a povestit despre un cârd de rățuște
zărite pe splaiul Bahluiului.
Iar eu, pe scena propriei mele vieți,
în fața sutelor de „eu” așteptând să se sfârșească totul
(cum ar fi să se termine cuvintele?),
am șoptit:
uite, plutesc.