prin mine își dă Dumnezeu răgaz să viseze
dar visul lui de acum e otrăvit de durere

o durere tăcută ca amintirea
din străfundul lacrimii arzătoare
ca țipătul umbrei înghițit de flămândul pământ
ca o mare populată de prădători cu dinți ascuțiți
devorând un suflet rănit de harpoanele timpului
ca o lumânare hărțuită de întunericul fără milă
ca o ploaie de gânduri pe străzi neștiute de nimeni

nu pot decât să contemplu silueta iluziei
instalat pe tronul așteptărilor mele
sunt regele oglinzilor triste și al distanțelor fără ecouri
doar singurătatea, ca o șopârlă încearcă să-mi intre sub piele
pentru a se-ncălzi lângă inimă

creierul meu e ca un oraș fără locuitori
ca o copilărie din care un dușman invizibil
a izgonit toate ființele dragi
ca un tablou marin din care valurile
au curs pe peretele alb al uitării

nerostitul cuvânt se învârte în clepsidra de sânge
ca orbul în labirint
sufletul meu e un pian
pe care mâna soarelui
nu îl poate atinge
în mine se năruie pasiunea tuturor șoaptelor
sângele meu e trenul celulelor funerare
fereastra zilei se închide
predându-mă visului...