ți-aș fi adus luna de pe cer, însă,

ființa se rupsese în două:

o parte o căuta acolo unde nu era, de fapt;

o alta visa la oglinda în care se reflecta pământul alcătuirii mele.

între părțile acestea,

exista o pauză cât pentru un cuvânt de negăsit între emisfere de sens,

un fel de hiatus al înțelegerii care o lua înaintea reprezentării.

ți-aș fi adus luna de pe cer, din păcate,

intrase și ea în pauză pentru a-și reînnoi imaginea despre sine,

că prea mult au dat modernii cu ea de pământul pe care

ea îl iubea așa de mult.

în vremea asta,

lunaticii umblau, parcă vrăjiți, deasupra realității,

până dădeau în gropi mult prea tangibile.

din fericire,

epopeea avea și ea ithaca ei,

penelopa ei,

firul tors până la infinita spășire-sfârșire,

mai lipsea un dram de luciditate,

sare fără de care nu putea fi împiedicată sărirea de pe fix.

era ceva ca la o aliniere a planetelor,

din care nu lipsea primadona-satelit,

ca un fel de recunoaștere a importanței sale pentru suflet.

ți-aș fi adus luna de pe cer, însă,

știi și tu că-mi uitasem telefonul acasă

printre atâtea lucruri utile pentru moment,

inutile pentru ființă.

prin urmare,

ai o misiune grea:

să mă aduni din căutare și din visare.