Ți-a plăcut întotdeauna rozul.

Caiete roz, papuci roz, aragaz roz
(oare unde l-oi fi găsit?),
ciorapi roz, poșetă roz,
vise, roz.

Am venit apoi eu.
Tricouri albastru închis,
pantaloni albastru închis,
pantofi albastru închis,
suflet închis.

Și te-am rugat de-atâtea ori,
să nu mai pui semne de carte roz
între paginile albe
din carnetul meu de amintiri
albastru închis;
nu pot, oricât aș vrea
să-ți scriu mâine poezii albastre,
închise,
să le citești poimâine în roz...

N-asculți, nu vrei, nu poți; aiurea.

La miezul nopții-alaltăieri,
mi-am revărsat în patul nostru,
mațele; roz, amirosind încă
a pâine prăjită-n untură,
usturoi, ceapă
și ceai sunând a floare.

Te-aud și-acum, urlând
ca o iele pierdută-n
ultimul dangăt.

Revenind mâine, nu voi înțelege
de ce în carnetul tău roz,
cu pagini roz,
vei scrie-n cerneală roz,
rețeta colivei albastru închis,
pe care flămânzii din cimitir,
vor aștepta-n zadar,
s-o mânce fără lacrămi.


© Romulus Câmpan Maramureșanu