I. Prăbușirea
Totul se rupe —
fiecare fir,
fiecare coloană din mine
cade,
ca o catedrală
trăznită deodată
din interior.
Aerul se frânge.
Inima: o piatră
pe marginea prăpastiei.
Nu mai e timp
nici margine.
________________________________________
II. Fuga
Fug.
Nu știu încotro,
dar pașii îmi sunt flăcări.
Nu mă urmărește nimeni,
decât eu.
Fiecare gând: un tunet.
Fiecare gest: o rană.
Fug,
ca să nu rămân în mine.
________________________________________
III. Rătăcirea
Împrejur — nimic.
Un deșert care nu a existat niciodată,
și totuși
îmi usucă sufletul.
Caut ziduri. Oameni.
Caut măcar o umbră,
dar nimicul e dens
și are glasul meu.
________________________________________
IV. Tăcerea
Aici, nici cuvintele
nu mai au ecou.
Se sparg în aer
ca un vas gol.
Mă așez.
Pentru prima oară — nu mai fug.
Doar tăcerea mai respiră,
într-un ritm
care seamănă
a inimă.
________________________________________
V. Oglindirea
Mă privesc.
N-am chip, dar am cicatrici.
Fiecare durere e o hartă
a locurilor pe unde am ars.
Mă recunosc?
Nu.
Dar ceva în mine
mă strigă pe nume.
________________________________________
VI. ÃŽntoarcerea
Nu-i drum înapoi,
dar pas cu pas
îmblânzesc cenușa.
Din ce-am fost,
adun fire,
să țes o piele nouă
peste gol.
Îmi port absența
ca pe un nou început.
________________________________________
VII. Renașterea
Din nimic
se ivește o lumină.
Palidă, dar vie.
Nu-i salvare,
ci înflorirea durerii
în ceva care vrea
să trăiască.
Și simt:
nu mai fug.
Sunt.