mănânci tot din farfurie
și lași comentariile.
mama zice mereu asta,
dar eu nu comentez.
mie doar că nu-mi place mazărea.

„ai pus și pentru petrică?”
„i-am pus.”
tonul ei sună un pic iritat
(să nu te prind că o crezi pe mama zgârcită),
doar că nu-i place cum o întreabă tata
fix când vrea să mănânce

și sincer, nici mie
nu mi se pare politicos.

„nici nu știu, asta s-ar putea
să fie prea groasă.”
„lui i-am pasat-o special.”
„mami, cum adică
se hrănește prin furtunaș?”

„taci și bagă în tine.”
„nț!” – mă apără mama,
„adică... unii oameni
mai sunt și bolnavi,
și nu are cine să-i roage
să mănânce odată!”

tac și mestec.

săracul petrică,
mereu trebuia să mă dau aproape
ca să-l pot auzi.
când vorbește, trebuie
să-și pună un deget pe gât,
ca să astupe o gaură.

„tati, pot să vin și eu
pe la nenea petrică?”
nu zice nimic,
mama îl privește nervoasă.
„nu te duci nicăieri.”

„hai că plec — să-mi dai siringa aia lungă,
de două sute de mililitri.”
„vin să-ți ajut?”
vocea mamei e moale,
la fel ca a mea
când n-am niciun chef
să merg la mamaie.

și zic "aș vrea,
dar mai am de făcut niscai teme".

din camera mea
nu se aude întotdeauna bine,
dar acuma glasul ei a răzbătut:

„ce?!
cum adică așezat pe veceu?!
cu capul sprijinit de faianță?
rece?
am înțeles.”