Nici nu știm cum ne cheamă,
darămite locul în care ne aflăm sau
ziua în care ne-am cunoscut.

Vedem doar că stăm față în față
la o masă oarecare, sorbind fiecare
dintr-un cocktail banal, auzind fără
să ascultăm zgomotul de fundal din
bodega în care ne-am autoexilat fără
să știm când și de ce.

Ok, și acum ce facem? Niciunul nu are chef
să deschidă pliscul, iar, dacă ar veni cineva la
noi chiar cu știrea celui de-al treilea război mondial,
nici nu cred că îl vom auzi unul din noi.

Istoria este departe deocamdată:
fronturile cu măcelurile lor se transformă
fără să vrea în serbări la care merg obligatoriu
și copiii,
cutremurele doar ne zgâlțâie un pic mâinile
și conștiințele,
pedofilii s-au retras definitiv de pe Internet,
iar bombele nucleare pot marca fără probleme
chiar și trecerea dintre ani.

Cum se va termina ziua asta nu știm,
dar mi-aș dori să mai ședem așa în starea
asta de prostire generalizată, așteptând să
se schimbe timpurile și să fim un pic uitați
de nisipurile inevitabile.

... Mai taci un pic, încă nu este momentul să
ne fie frică până și de seisme pitice, tu nu
vezi că istoria
nu vrea să fie trezită de naivitatea noastră?