Ochiul meu
vrea să se întoarcă
nu la pieptul tău,
ci la o rădăcină,
unde gândul stă
înfofolit într-o scoarță
și poftește săruturi
cu gust de rășină.

Pe sub frunte,
ca o domnișoară timidă,
liniștea coboară
cu pasul de catifea,
iar sinapsele chicotesc
pe sub frunte,
spunându-mi povești
despre dumneata.

Melancolia se cațără
cu gleznele goale
pe coloana gândului —
ce fleac adorabil! —
și-și agață
pe vertebre-mi
rochița ei moale,
oftând cu obidă:
„ah, ce vis memorabil!”

În spatele frunții,
în scorbura fină,
larve mici
cu priviri goale, rele și verzi
împachetează numele tău
în parafină,
ca pe un muget rostit
întru rugă de cerbi.

Ah,
cine nu-și mai ascultă
pădurea din vis
rătăci-va tăhui,
deochiat
și proscris.