mai întîi o dată, apoi a doua oară, apoi a fost carnaval și
au ieșit volume de dragoste. la carnavalul ăsta în loc de vată
de zahăr îți luai dragoste. te dădeai în tiribombe sau în călușei
și era dragostea noastră, eu și neruda, amîndoi goi
într-o carte.

acum sunt pînze de păianjen între noi. acum și lupul plînge.
plînge, amețit și jalnic, îl mănîncă muștele.
mă îndrept oriunde plouă, acolo e templul în care jalea
și-a făcut adăpost.

strălucesc ca luna în bălți, vreau să mă lupt cu tine ca un reproș
oare de ce, de ce, dar s-a terminat.

mă uit la fundul meu în oglindă și m-aș duce la nudiști.
poezia ta mi-a sculptat formele. am o frumusețe de invidiat
mai ales acea tăietură de pe mînă, pentru care lumea șoptește
neîncetat. dacă îmi iau un slip de firmă, ascund poezia
trupului meu care a făcut dragoste cu tine, pablo

vreau să-ți mai șoptesc la ureche, te iubesc
să îmi fac un tatuaj pe arsura de mi-ai lasat-o pe inimă să nu vadă femeile
dar să știi că tăietura strălucește pentru tine, zvârcolindu-i pe cei obosiți,
strălucește pentru tine, pentru nenorocitul tău,
ca o abilitate de a face dragoste și în cer
și în pămînt.

nu mai am ce să-ți spun, pablo, mă strigă un alt poet, bețiv,
zice că dă o sticlă, și eu, în frumusețea mea
mă simt ca o corabie într-o sticlă.