ploaia aceasta e străină de mine, nu o iubesc
știu că undeva
un om singur a adormit recitind o carte din copilărie
într-un colț al streșinii un singur țurțure picură
ca inima unui ceas vechi
peste capul lui înclinat pe o pernă
rece și murdară
cum să iubesc așa o ploaie, când sufletul acestui om cade
printre câini care îl latră fiindcă
nu îi recunosc mirosul de om bun și singur?

și ceața, căzută ca din lună
e ca un prosop umed și rece pe șira spinării
iar omul abia cum începe să vadă prin geamul tulbure
fiindcă e singur și casa lui nu se mai vede deloc de peste drum
cum a putut să se înșele?
e bună sau rea ceața care îți deschide ochii?
viața pe care o iubea așa mult este ca un film
într-un cinematograf de cartier
mai are puțin și cade dacă nu se trezește
ar da orice să se rupă funia de lumină care îl leagă de ceilalți
să fie liber ca pasărea
și să rămână doar tristețea pe care păsările o cântă

eu merg în neștire cu umerii gârboviți, ca un om învins
îl iubesc, iubesc, iubesc pe acest om trist
și cerul albastru și clar