ȚIE ZAMOLXIS

Față de lumină întoarce spre mine Zamolxis,
Peste adâncuri legiuit stăpân și peste ceruri,
Strălucitorule ce dai păgânilor taraxis,
Smerit ridic acum ofrande și onoruri.

În gândul meu și-al neamului meu tot,
Neâmblânzită-i dragostea de tine,
Îngenunchez în fața ta, netot,
Înspăimântat de vremea rea ce vine.

Zămislitorule de bine și pentru înflorire,
Privirea ta zeiască apleacă peste noi,
Dă-ne din nou putere și zor fără oprire,
Să scuturăm amarul și valul de nevoi.

Ne limpezește gândul, în braț pune tărie,
Și fă acum ca unul să se ridice toți,
Pătruns-a-ntre hotare o-ntreagă șerpărie,
Păgâni setoși de sânge, de vânzători și hoți.

Zamolxis, te îndură de neamul tău de daci,
Nu lepăda coroana-nălțată pe Carpates,
În semn de înțeles trimite ploi cu maci,
Fă cu puterea noastră să-i tăvălim în Hades.

Din nemurirea-ntreagă jertfește o fărâmă,
O clipă de lumină, scânteie înspre inimi,
Cu suflul tău cel sacru, ce munți întregi sfărâmă,
Redă-ne demnitatea, mândria din vechimi.

Vom reclădi noi temple, mușate Kogaioane,
Mărețe monumente, de cremene cetăți,
Vom înălța spre soare eterne bastioane
Și fumul alb, în imnuri, la fel ca alte dăți.