Se-aude o voce aclimatizată,
mă-ntreabă de ce sunt asa suparată.
Cunosc acea voce, să-i mai răspund?
mai e al ei sunet atât de profund
cum era odata?
Cutremur în lumea din palmele mele,
tot trupul îmi doarme de câtăva vreme.
Doar gându-mi aleargă neastâmpărat,
nici câteva clipe nu a-ncetat,
se simte-oboseala,trupul a cedat.
Începe si gandul,încet, să-mi cedeze,
a mea conștiință să consolideze
ce-a mai ramas viu,
că-n acest pustiu,
nimic n-are viață,
dar totuși eu știu
că există-o povață.
Oarbă călăuză, n-am ce să spun,
dar în întuneric n-am nimic mai bun.
E bine și-așa, căci dac-ar vedea,
a mea călăuză s-ar împiedica,
și-ar cere-o lumină.
Ce-aș face atuncia?caci n-aș avea foc
să-i dau să mă ducă din loc în loc.
Ne-am pierde amândoi în gândirea ostilă,
și-atunci, călăuză ar fi inutilă.
Dar, fiindcă nu vede pe unde pășește,
aude și simte, respiră, vorbește.
Al meu ghid nu-mi spune ce-i mai important:
și-anume, că nu e nimic în neant.
A mele obstacole sunt ireale,
doar cugetul mort ce transmite semnale.