Valurile mării sunt albastre și triste,
Vine o primăvară obosită și rece,
Eu credeam că iubirea, trebuie să existe,
Tu spuneai, doar, că timpul ne trece.

Îți citeam poezii, corectate în grabă,
Cu prințese și prinți și castele albastre,
Tu tăceai, îmi făceai semn că ai treabă
Și că nu există prințese, în zilele noastre.

Când îmi cădeau din ochi lacrimi reci,
Ca și sufletul înghețat, tremurând,
Tu te ridicai, grăbit, ca să pleci,
Supărat că, mereu, mă vezi doar plângând.

Eu în lacrimi am iarna; oare, tu mă iubești,
Ca un hoț, ca un visător flămând?
Vrei în sufletul tău, să mă zidești,
Ca pe-o Ană legată de al tău jurământ?

Eu pe buze am gerul, rece și trist,
Tu ai buzele calde, ca o primăvară.
Dacă îmi vei spune că mă iubești,
Voi renaște din nori, ca o ploaie de vară.

Știu că sunt Ana ta, cea fără noroc,
Pentru tine, mereu, un pion într-un joc.