S-au descălțat norii și pășesc ușor prin visul tău, colorat în albastru deschis. Tu visezi inconfundabilul dor, nerostit, nepermis și pleoapele închise îți tresar ușor la fiecare cuvânt de-al meu indecis.

Pădurea îți șoptește un cântec de leagăn ce poate fi auzit doar în vis, când toamna se încoronează regină și își pune coroană din raze de soare și albă lumină.

Și trece timpul, migrând în basme și în povești, subordonat unei forțe supraomenești, imprimând în noi dureri și tăceri și creând iluzia unui mâine mai bun decât ieri.

Te privesc adormit, răsăritul te-a pictat în culori dulci și amare și pari o iluzie creată de mine, când credeam că iubirea niciodată nu moare.

Toamna își îmbracă haina de tristețe și pornește hai-hui, să pună stăpânire peste regatul nimănui, unde-s oameni de lut și gonește păsările până în visul tău... Te trezești speriat, abătut.