cum să-ti explic doar cu vorbele acestei lumi
că a plecat o corabie din mine luându-mă cu ea
plutesc pe o mare de sârmă
frigul mă pătrunde și fiecare colț de gând
se rotunjeste până devine un cerc perfect
în care noi ne îmbrățișăm ca la început
când nu cunosteam distanța și durerea

privesc în ochii tăi care știu cum să ascundă în ei
un cer neasemuit de albastru
și nu știu cum să îți spun că mi-e teamă
că mă rătăcesc inventând o grădină secretă în jurul meu
pentru a scăpa de vocile care mă îndeamnă
să mă dezleg de catargul care mă tine prizonieră

acum sunt singură la bordul navei mele
viața mea ia forma pătratului în care locuiesc
dragostea nu schimbă lumea
de aceea nu este suficient să pierzi ceva
ca să înțelegi că viața este acel cutremur
pe care îl poți vedea din interior și simți din afară
parcă ai fi în căutarea unei vârste exacte
în care să îmbătrânesti