mic tratat de respirație
un colț de liniște așezată pe o masă simplă, o carte închisă, cafeaua băută pe jumătate - atât cât să rămână prezentă, paharul cu apă, ochelarii - semn că am vrut să văd mai clar dar am
NCNuta Craciunîntre lanțurile mele
tristete, dacă ești obosită poți dormi în patul meu, îndrăznesc să-ți pronunț culorile, să văd lumina dintre lanțurile mele ca o împletire de cuvinte viața, cu grija cu care se naște din
NCNuta Craciunalbie
în duminicile din familie există întotdeauna un soare mai strălucitor decât orice râu întors în albia lui cea care a călătorit alături de fotografii vechi a devenit treptat o amintire purtată
NCNuta Craciunun pic de umbră
fugim de adevăr ne lustruim chipul până dispare prea multă lumină șterge memoria rămâne o față netedă numai bună de purtat dar ajunge o crăpătură să intre noaptea să ne așeze înapoi în
NCNuta Craciuntăceri care știu numele meu
tăcerile mă strigă pe nume nu răspund le las să mă caute până obosesc le ascult cum vorbesc între ele se ceartă pentru cine poartă mai mult numele meu pacea se plimbă printre scaune de
NCNuta Craciunlanțurile de sub piele
sunt doar un deținut care poartă lanțuri sub piele le lustruiește le dă nume frumoase uneori le scoate ca să le verifice greutatea și se încătușează din nou învățând forma trupului i-au
NCNuta Craciundimensiuni
am uitat care e visul care este realitatea uneori rămân suspendată între a fi și a-și aminti numai aerul mai știe numele tău care nu mai are nevoie de trup într-un timp fără margini care a
NCNuta Craciuncuvintele nu sunt suficiente de-asta se ating oamenii
greutatea lumii devine mai ușoară în palma celuilalt așa merg oamenii mai departe legând fire invizibile atingând părți neștiute unii în alții parcă și-ar purta inima în afara corpului prea plină
NCNuta Craciunseara în care n-ai rămas
ai stat pe marginea patului ți-ai legat strâns șireturile de parcă urma să pleci departe lucrurile știu înaintea noastră ce durează și ce nu de parcă timpul ar fi o cameră de hotel unde
NCNuta Craciununeori tânjesc după oameni
pe care nu i-am întâlnit niciodată m-aș putea odihni într-o bucurie care nu e a mea felul în care mi se așază în minte e de parcă ar ști un secret pe care eu l-am uitat simt cum în mine se
NCNuta Craciuntimpul
un mormânt turnat peste alt mormânt ăsta e timpul continuitatea mormintelor poate un tril în privirea oblică a unui apus când o pasăre cântă purtând cerul dintr-un loc în altul
NCNuta Craciuncând infinitul a fost mic
cerul a respirat mai aproape ca o inimă mare bătând sub un acoperiș de paie în grajd timpul a îngenuncheat Pruncul a venit fără manifest fără titlu scris cu majuscule ca un cuvânt nerostit
NCNuta Craciunla marginea frigului doarme un înger
copilăria aprinde lumini în bradul de Crăciun sărută capătul frigului la ușa ei nu mai răspunde nimeni cât de frumos venea cândva Crăciunul zăpada știa numele fiecărui copil mâinile mamei
NCNuta Craciunspre seară timpul devine albastru
descopăr că liniștea e clipa pe care o țin în palme ca pe un dar înțeleg totul doar prin lumina Ta așa cum un țărm se recunoaște în val pășesc cu încredere ca-ntr-o promisiune care se ține
NCNuta Craciunlocul unde nu se mai aude dorul
liniștea e un acoperiș sub care plouă nu iei umbrela nu te mai temi ai învățat să nu chemi pe nimeni cine trebuie să vină vine timpul trece ca o pisică peste pervaz fără zgomot doar cu
NCNuta Craciunmi-e dor de oameni fericiți
de râsul lor simplu de felul în care își țin umbrelele ca pe niște aripi de cum au prins rădăcini în lumină și știu să o poarte plouă și-mi pare că orașul își spală oboseala eu mă adun
NCNuta Craciunsalonul 8
aici nopțile au alt întuneric liniștea nu e niciodată întreagă se rupe în fâșii subțiri țiuit metalic un semnal strident care insistă să fie auzit o companie pe care nu ai ales-o
NCNuta Craciunpoem cu o tăcere care știe să plângă
azi dimineață m-a vizitat o pasăre dintr-o fotografie mi-a spus că timpul pierdut s-a ascuns sub pat nimeni n-a mai vrut să-l caute prin fereastră a intrat o lumină obosită a început să-și
NCNuta Craciunfără ecou
ne pierdem constant tăcerea a rămas să numere greșelile cu limba unui ceas obosit am devenit două umbre care se recunosc după felul în care tac cuvintele s-au dus în jurul lumii nu mai știu
NCNuta Craciundorul nu se vede cu ochii
mă așez în genunchi în respirația ierbii mă fac una cu lutul din care am venit tăcerea e un glas fără nume mă cheamă din adâncul meu se adună lacrimile ca roua dimineața sufletul își caută
NCNuta Craciuntăceri care știu numele meu
uneori tăcerile mă strigă pe nume nu răspund le las să mă caute până obosesc apoi le așez la picioarele mele ca pe niște câini credincioși în ele locuiește pacea nu frica nu mai fug de
NCNuta Craciunsunt încântată că sunt femeie
că trupul meu încă știe să poarte lumina să scrie versuri cu sângele viu al clipei existența mea nu dă explicații doar stau și privesc cum timpul se adună și se destramă cum umbrele și lumina
NCNuta Craciuntoamna care nu vine
de ce nu cade nici o frunză întreabă un copil mama tace îi dă un suc rece și un pai albastru semaforul rămâne verde păsările călătoare fac repetiții se aliniază se ridică se așază la
NCNuta Craciunfemeia cu rochie roșie
fiecare femeie ar trebui sa aibă o rochie roșie să poată lumina încăperea fără să spună un cuvânt să simtă cum inima îi bate mai tare când pașii ei străbat străzile orașului să-și amintească
NCNuta Craciun