Te-ai apropiat, lumină, în același testament
Bolmoajă maladivă să-mi săruți ca un bocet
Viața să-mi sugrumi, ca un gât de cerb topit
În cripta unei spade pe un picur de amrit.
Demon nesătul! Pumn nebun și braț tiran,
Viața mi-ai pierdut-o ca o undă în ocean
Trecută-n depărtarea razei Soarelui apus,
Pe-un spirit slut, păgânul trup de fată mi-ai răpus!

Evul cărnii, fericirea tinereții-mi va goni -
Plânsu-mi, ca o mare de miasmă-oi prăvăli!
Lepădat strigoi să umblu cu hoitul meu frumos
Cu ace-n stârv de sân și cu mir jelind pe os
În putoare de stafie cintirimu-oi îmbrăca -
Cu lapți, viermii din groapă în șirag voi îmbăta
Din ochii mei, cuibar de draci voi strânge ca un cheag
De cărnuri putrefacte și ape de smaragd.

Blestem în raclă viermii să se-adune ca săgeți,
Din leșul meu fântâni să țâșnească și să beți
Iar gura, drob de jar, scrin de sare-n sân stricat
Să vă ungă-nghițiturile ca ciuma pe sărac!
Pe-obraz de ceară rumeni, să vă șadă numărați
De curele, pe la streșini, toți copiii spânzurați
Și-n groapă, pe părinți, ca pământul pe ghioc,
Gura lui Satan să vă strângă la un loc.

Un somn ca un mister, stea albastră-n văi de brumă,
Așează ca o baltă de lumină și de humă,
În răceala-nsingurării, dulcea-mi casă argintie
Să doarmă ca o peșteră adâncă și pustie...
Cu lacrimi ca obezile-n făclii scântâietoare,
Îmbracă-mă-n cadavru-nvinețit de-aceeași boare,
Și sură ca amurgul, moarte, cuget de balaur,
Înalță-mi pe mormânt, ca epitaf, un pom de aur!

Desțelenit în ramuri ca o văduvă răpită,
Cu fructul îmbrăcat într-o viță odihnită!...
Ulei cu fira goală și bobul pe gând leneș
Să picure-n potecă întru luciu ca de fildeș
Din slava Orionului. Felonul adormirii,
Să-mbrace privitorii în belșugul fericirii
Pentru bun-alegorie a-nsigurării angeline
Cintirimul, felinar cu văpăi chihlimbarine,

Să îndemne trecătorii spre găsire-a ce-i pierdut:
Nici tăcere, nici cuvânt – nici în cer, nici în pământ,
Cu zeghea drept comoară, citadelei închinare,
Răsărită-n ploi de munte și a mării legănare -
Șade-n sine, nu urzită, nici compas și nici clepsidră,
Nici Zenitului lumină, nici Nadirului menită;
Havuz cu apă vie, setea morților s-o scape,
De dorul păcătos al strâmtorii neumblate!

Silvă-mpărătească ce doru-n codri culci
Cortina unui teatru pe metanii și pe brânci,
Ascunde-mă aprinsă în cafra ta rosalbă
Cu palma argintată de moartea ce m-așteaptă!
În dinte crapă-mi sfârcul ca o boabă din ciorchine
Și leagă-mă cum leagă vântul norii de coline -
În roza bolii mele să fim scut cu lambrechini,
Profani prin împrejure, cum e roua pe măslini!

Naște-mă în ceasul umbrit de răzvrătiri,
Din piatra ce mă-mbracă în luceri de zarafir,
Iar colbul boltei noastre, ca o navă de pescari,
Să lucească peste fiorduri precum Luna pe dinari!
Păgâni să fim în noapte și timpul să ne suie,
Pe arcadele albastre, sub raza cea gălbuie,
C-un Soare singuratic, splaiul mării preumblând,
Moartea amăgind și coclaul luminând!

Cu arcul unui mirt, claia borii număra,
Somnul unei stele pe un trup din mahala,
În camera sihastră, unde boala pregătea,
Sufletul junimii cu a cioclilor manta -
Un mare întuneric prispa casei o umbri,
De pofta unei vipere-n descânturi de stafii,
Din vraja ce lipea jerba-n glasul unui duh,
Poema adormirii plimba roza prin văzduh:

- Driadă, închinările și rugile ți-am strâns,
Pe mantia ce-ți zace între boală și surâs;
Jalea ți-am aflat-o din arcanele livane,
Și moartea, din sprâncenele demonicei havane!
Hantisa blestemată mi te-a prins ca manechin,
În pumn, cu putregaiul cardinal și opalin,
De faguri scuturându-te și inima-n furtuni
Zvârlindu-ți cu mirajul unei lacrimi de nebun.

Care promisiune ai răpune pentru viață
Și ce metanii sacre ai trece-n prin balanță,
Ca ziua să îți fie vecinică, aprinsă,
Și bucuria zării, în toate necuprinsă?
- Arcan mărinimos, slava silvei tu mi-oi da,
Să jur cu duhul meu întregirea-mi întru ea,
Slujnică să-i fiu și viețuirea mea de codru
S-o leg în jurământ, cum e iazma cu ghiocu!

Miasme voi aduce potecilor umbrite,
Și cafra o voi umple iscoadei obosite,
Tâlharului, cu mâna, oblojiri voi împleti,
Amantelor păgâne, primă muză le voi fi,
Precum însămi, metresă, copacului ce vrea,
O firă de iubire din preamurirea mea!
Zădărnicia vremii, blesteamă, tu, s-o fur,
Și moarte, dintru mine, celui veșnic să îi jur,

Ca un talaz mustos dintr-un havuz orânduit,
Visului frumos, de bolmoaje limpezit!
Scapă-mă de groapă, de vierme și de frig,
Iar mâinile-mi, arcan, te vor sluji necontenit;
Făloasă cum e râul ce adună împreună
Strigoiul și vergura într-o singură columnă,
Fruntea ta miloasă, izbăvire să-mi descânte,
Și-n mirul de pe oase, vindecările s-abunde!

- Driadă saladină, crucea-ți împrejurătoare,
Cu varga descântată, clinchenind cu desfătare,
Am strâns cu prăpădenie din susurul frumos
Pentru perla limbii tale și pieptul tău lucios.
În smarande poleite, urma codrului s-adape
Spre tine vindecările de boala cea de moarte
Și taina mărețiilor copacului hireș
Să fie pentru tine preaiubitul loc de veci!

Cu ochii să-i reciți doine-n timbre mortuare,
Și-n dânsul să-ți găsești grai de pace și-nchinare;
În nopțile de plângeri, duhul tău să îl aline,
Liniștea să-l surpe și vântul să-l încline -
Pe urma din răscruce, unde fu netrebuitul,
Să calce împreună și satanul, și iuditul,
Spre bolțile beției și câmpia reunirii,
Unde stingerile cheamă și tâlharii, și martirii;

Și-n toate, călăuză, tu driadă, să le fii -
Elegie pentru morți, sărbătoare pentru vii;
Vedenie să-apari în calea celui răzvrătit,
Minciuna-ntruchipând și păcatul pregătind;
S-aduci ce-i pieritor, să iei tot ce e ceresc,
Cu pântecul ca fructul! Cu sărutul femeiesc
Chinul să-l aduci, ca un șarpe blestemat,
Copacului de vrerea omeniei îmbătat!

Un dor de dimineață din arcanul ebenin,
Se ridică pe divan, cu o carne de mălin
Și marele amor răscolit de voluptate
Boala cotropi, ca un despot în cetate;
Mărirea preumbririi, în cor de iele suie,
Pinteni de sulfine peste pielea-i amăruie,
Ferigi de înviere din limanuri să desprindă,
În faguri uriași, focul gheenei să-l înghită.

Din cruce la chindie, în foaia care taie,
Vântul peste pleata pădurilor bălaie,
În dulcea clătinare, râul strâns pe la costiș,
Driadele cufundă sub al pomilor umbriș:
- Ție, trecătorule, cu ramura de piatră,
Cămin în sânul tău, ca o vetrelă despuiată,
Din sânii cei lăptoși, cu picura jilavă,
Palma îți vom umple de rouă și gâlceavă!

Un braț neobosit, îmbrăcând cu agonie
Capul bărbătesc în cinste și solomonie;
Slujnice săracilor; vizirilor, sultane,
Smirne idolatre, avestițe și icoane...
Succubi în lanul veghii, iedere întinse,
Havre amurgite sau atlante neatinse,
Anafuri feminine, lui Satan slujim de foame,
Cu trupul de metresă și grija unei mame!..

Cuibul voluptății, albicios cum e un zmeu,
Cu diavolul ce mușcă din pâinea lui Dumnezeu,
În craniul unei ramuri de minuni au hărăzit
Fantoma feminină într-un templu părăsit;
Soră poeziei și complicele genunii,
Cum e hamadriada slugarnică pădurii -
Cu slova vindecării scânteindu-i pe condeie
Glosa morții schimbă fecioara în femeie:

Spada ce răpune lunatică bravada
Monstrului ce singur își devorează coada;
O minune idolatră! O stea nepieritoare!
Odihna bărbăției peste orice întristare;
Un poem de carte sfântă, infinitelor lecturi,
Frumoasă cum e Soarele întregilor făpturi;
Mamă pentru vodă, prietenă și amantă,
Aghiasmă și lumină, icoană preacurată!