Când vine primăvara, te-aştept la uşa mea,
Femeia mea de verde, venită de departe !
Cu ochii tăi de muguri şi braţele de nea
Degeaba vii la mine când eu mă-ndrept spre moarte

Te-aştept cam de o viaţă-n oraşul meu de fum
Şi-n visul meu cel rece mi-apari ca o himeră
Dar mă aşteaptă dricul la capătul de drum
Şi-n sânge port cenuşa unui sfârşit de eră

Trec chipuri prin oglindă rememorând tăceri
Şi stropii mici de ploaie de streşini se izbesc
Iar primăvara parcă e-un salt spre nicăieri
Când ochii tăi, departe, mai tare înverzesc

Când vine primăvara, nici nu mai pot să scriu
Dar mai aştept în gară un tren uitat de lume
Şi parcă mi-e prea rece, şi-mi este prea târziu
Să mă repet cu tine, femeie fără nume

De-acum, tu- mi eşti pierdută şi eu sunt muribund
Şi înfloresc magnolii pe fruntea ta pustie
Dar toţi copacii lumii în mine se ascund
Şi toţi sinucigașii, în numele iubirii