Sunt ca un nebun ce aleargă după iubire,
Pe o tablă imensă de șah,
Însă atunci când cred că o voi atinge
Dispare că fata morgana, într-un vârtej de praf.
Caut, cu disperare, un loc ferit,
În care să-mi înfig rădăcina,
Pe câmpul cu mii de dune de nisip,
Spulberate de vântul cel mai mic.
Mă rătăcesc în deșertul fierbinte,
Prinsă în nisipuri mișcătoare,
Însă buzele-mi arse de soare
Fredonează același cântec fără cuvinte.
Un cântec atât de lin și dulce,
Cântat cândva de flautul tău de jad,
Un sunet ce aduce,
Cu trilul păsărilor din pădurea de smarald.
Atât de lin,
Încât te face să te pierzi ușor,
Într-un vis plin
De iubire și de dor.
Dar e în același timp și otravă,
Fiindcă după ce îți spune pui inima pe tavă,
Te învârți amețită în loc,
Trezindu-te înconjurată de foc.
Cu un suflet prins în copci
Și corp zgâriat de stânci,
Ce dor tât de tare,
Încât e imposibil să respiri.
Și totul din pricina unui cântec,
Ce mi te-a scos în cale
Și m-a făcut să cad pradă
Farmecelor tale.
Mihai Ana Liliana (M.A.L. 08.03.2021)