Deșertăciunile se făcură o noapte infinită
și-mi întind această încă tânără mână,
cea plină de toate însemnele păcatului
desenate precum o potecă
în chip de călăuză pentru orbi..
ajungând să trec, în sfârșit,
prin câteva clipe de naivitate.

O doamnă din epoca celor
demult apuse mă întrebă:
- De ce ți-a fost dor de mileniul al treilea?
Nu trebuia să te naști dincolo
de temelia lucrurilor...
I-aș fi răspuns cu atâta poftă,
însă aerul mai era puțin,
aroape că îmi lipsea...
Ca să-mi mai mișc acest trup,
nu mai găsesc niciunde,
precum în secolele trecute,
un pământ cu iarbă sau, măcar, ceva
pe care să-mi aștern umbra... și atunci strig,
din răsputeri – așa cum nici nu mai știu că sunt,
cuvinte învățate odinioară,
furișându-mă tot în față,
deși am uitat ce înseamnă aceasta...

- Privește! Acolo parcă sunt nori de ploi
goniți de vântul planetar.. și ploile-s acide, negre..
tocmai acelea care hrănesc semințele prezentului..
O adiere caldă și moale ca de așternut zvântat
mă lovește și îmi dau seama că o să vină vara
care ne va încuraja, dacă nu pe noi,
măcar pe ale noastre suflete..
Între noi și cei dinaintea noastră
nu sunt decât arbori, cu un fel de verde
din care nu mai poți distinge nimic
având un rost, alături de acești zgârie-nori...

Am simțit clipa când erai aproape gata
să dezertezi, imaginându-mi un marș spre viață,
chiar dacă erai în primele rânduri,
fiindu-ți teamă de tot ce aș fi avut să-ți spun
chiar și sub acele forme de curcubeu, sublime..
Și nu pot să uit semnul tău,
cum c-ai fi dorit să te transformi în pasăre
spre Polul Nord, pleșuvă, cu clonț de cremene,
lovind mereu în ghețari, precum în mult râvnita-ți hrană..

Normal că nu ai de unde să știi că,
mai întâi clonțul se sfarmă,
iar portivit vechilor simetrii primordiale,
aceasta-ți va rămâne cea din urmă și cumplită armă.