Mi-a împietrit tristețea în râul ce mă curge,
sunt șlefuit de colțuri și strălucit de unde,
alunecă prin mine ideile confuze,
lumina mă răsfață și-n raze mă ascunde
rostogolit de stele și de trăiri difuze.
Mă calcă blând năluca privirii dintre maluri
din care am căzut, sau aruncat în valuri
de mâna sau piciorul ursitei nevricoasă,
de bune și de rele atât de dărnicioasă.
E tristă și-anarhia care mă hibernează
în umbra mea cețoasă de om și mă veghează,
ea pudică și sacră, de patimi estompate,
cu tânguiri gemute la geamurile mate
de care stau lipite urme din alte lumi,
Socrate și cu Platon ca zeități pe culmi,
Aristotel și Strabon, și Plinius cel Bătrân,
rămași în podul minții unde mai sunt stăpân
pe neamul meu de gânduri cu aripi albăstrui
de mine adunate din zborul meu haihui.
Le-aș da acum pe toate în schimb pe-o veselie
care să stea în mine de-acum în veșnicie,
chiar dacă gura lumii o spune că Ilie
m-a năucit cu-n trăznet și-s putred de prostie.