De unde nu știu, parcă ne lucește
jilavul ochi al toamnei la amiază,
iar câte-un fulger fotografiază
nisipul dezgolit mânăstirește.

Cum luna grea de aburi alăptează
plafonul care ziua se golește,
se-aude simfonia-n solz de pește,
cu picături și capete de rază.

Privesc pe geam, la rare siluete
ce par multiplicate-n ozalid,
șirag etern de opere complete

ascunse-n anteriul de lichid.
Se duce vara… Eu mă uit la fete,
iar tu mă pui, ca iedera, la zid.