Iese noaptea pe poartă și se risipește,
trag zăvorul și închid,
dar nu se lasă dus întunericul
mai rămâne înăuntru.

Nimic nu se schimbă cu mâinile încrucișate
totul se clădește pe umerii luminii
și parcă simt în sânge cum bate pulsul
ritmat pe corzile viorii.

Tăcerea naște singurătate
între noi curge un râu de așteptare,
dar nimeni nu se teme,
de fiecare dată moare câte o speranță
și se naște o nouă posibilitate
sub ochii de vultur.