dacă toate zidurile vor cădea cândva
să știm că doar aceste cuvinte
găuresc timpul și-l fac să tremure
de teamă că nu le poate îmbătrâni
și se vor adânci aceste cuvinte
așa cum petele scrisului
se-ngroapă în ficat

ficatul nostru
această inimă trimisă în iadul trupului
ficatul nostru care se umflă și
apoi se usucă fără să scoată o vorbă
ficatul nostru
această cruce părăsită de sfinți
în mijlocul unui deșert nesfârșit

dacă exiști Doamne așa
sau altfel decât îmi inchipui
nu mai da niciun semn
nicio piatra cu care să îmi subțiez femeia
nicio roată pe care să fug de pustiu
nicio apă din care să-mi răsară bunicii
scoate-mă doar cum știi Tu
din amintirile seci ale mării

femeia asta se trage
din cei care n-au înviat
singurătatea ei și numărul finit de pahare
mă fac să mă evapor
ca un abur peste copaci
care le arată însetaților
locul unde se învechește butoiul cu vin