1
culoarea părului ei era aidoma unui lan
de grâu copt. ochii - mari și albaștri cum cerul
văratec. mă-ntâmpina totdeauna cu un surâs izvorât
din adâncul iubirii. nu știu de ce mi-o amintesc acum
ca pe un lucru dintre cele mai dragi
și definitiv pierdute. o,
dureroasă bucurie uitată!


2
e poate miracolul amintirii. privirea
ce răscolește-n trecut deodată se luminează.
mai ții oare minte
casa cu viță de vie sălbatică
unde o vreme locuiam împreună? rămâne o flacără
din tot ce a fost. în ea arde inima
mea înstelată.


3
oare m-auzi? oare mă vezi? trec singur
pe străzi căutându-te: sens al nonsensului meu.
singura mântuire. de ce nu răspunzi?
de ce nu revii? și cine și unde acum
te reține. într-o zi te-am zărit la o fereastră
deschisă de o mână străină. erai tu
sau amintirea ta albastră?


4
cum plină de farmec în goliciunea ei
își purta trupul pe țărmul mării cântând!
cum intra și ieșea din valuri ca o antică zee!
mi-a dăruit mai întâi cuvintele ei: jurăminte
de iubire. apoi sufletul: un porumbel, și trupul - trupul
său gol. ars de soare. ars de dorul de
dragoste. smulge-te inimă din adâncul uitării!


5
azi mă întreb dacă tu mai păstrezi
jurământul străvechi. dacă mai poți recunoaște
un chip adorat cândva ca un zeu. însuși zeul
acum îți vorbește. dragostea - spune el -
nu va muri niciodată. atunci de ce vocea ta
ca un țipăt de pescăruș surprins de furtună?
vino! ceea ce numim fericire e atât de aproape.


6
o, desfătările dragostei! culoarea pielii
și mirosul ei! și reflexele lunii pe luciul
trupului gol! urma șoldurilor tale pe nisipul
încă fierbinte! în zori nu mai rămăsese nimic
din acel farmec divin. singur acum
față în față cu marea
trăiesc cu amintirea ca un personagiu postum.


7
dar iată și ziua mult așteptată. aceasta
e rochia albă în care
te-nvășmânt și te port prin cele șapte vămi.
mereu mână-n mână ca să nu te mai pierd.
acesta e iată inelul cu diamante. aceasta cununa
de proaspete flori. iar acesta e paradisul și-n el
suntem noi: cea dintâi cea din urmă pereche a lumii.