Se ghemuiește lângă arborele alb,
cu mâna tremurândă
scoate acea peniță șerpuită
ascuțita-n sânge slinos

începe a mărturisii momente,
două versete să mai scrie,
șarpele din a lui spadă
reiese și îl mușcă.

Suge tot veninul,
o depunere de leșuri frânte,
scrierile lui prea triste
sunt crestate de-al său zel.

Halucinațiile-l cuprind pe chior,
fulgi de nea și ploaie
de-al său soare sunt clădite
dezarmat e el acum, degete sfrijite...

Leșină și dorește să renunțe,
se căiește pentru crime,
inima puternic și-o străpunge
cu arma neagră, a sa moarte-i săvârșită...