printre degete ni se mai scurge doar lumina
am devenit sertare și ne-am ascuns de oameni
ca să ne întrebăm surprinși cum de muzica răsună printre foi
prin pielea noastră și se scurge spre podea așteptând s-o înghită universul

trei ferestre ne-au mai rămas spre suferință
și pe-a patra o deschidem ca să mai intre oxigen
m-aș sufoca cu bucurie lângă tine dacă n-ar fi
viața să ne inunde ca un potop

și lemnul s-a umflat de viața asta care plânge
îmi mai rămâne doar să râd pentru că îmi miroase
a singurătate și a parfum

treptat ni se adaugă foi albe de hârtie
plicuri rupte și facturi restante
iar printre ele îți cauți gândurile ca să le aduni

dacă le-aș înșirui acum pe un pervaz pentru tine
te-ai apleca fără teamă să cazi și să le împrăștii la loc?

precum cadavre sfâșiate de urșii flămânzi
stau acum și gândurile tale așteptând să le bandajeze cineva cu tifon
și să strige: „Te rog nu mă părăsi! Te rog nu pleca! Te rog… nu!”

din orgoliu poate, tu, cineva-ule, în loc să implori
i-ai privit cu ochii umezi cum treceau cu pași apăsați
ștergând și urmele de cretă de pe asfalt