Când îmi calci pe șira spinării
tălpile tale sunt moi
și nu lasă urme.

Când joci, te clatini din trup,
vertebrele mele șuieră,
aerul din ele îți urcă în inimă.

Circulă prin trup un fior,
prin oase trec îngeri desculți
cu sunete mătăsoase de liră.

E o plimbare prin întâmplări,
un asfințit fără întuneric
seceră luna prinsă de poezie.

Nu știu când e zi, ori noapte,
nici dacă sunt liber,
ceva mă reține.

Înlăuntrul meu ademenitor
te simt ușoară cum pășești
cu urme de glezne înflorite.

Nimeni nu-ți înrobește sângele,
te înroșești în fruct pârguit
sub crengile soarelui îndrăgostit.

Dacă nu cobori, rămân pe pământ,
dar nu fac asta de teamă.

Dacă mă lași deasupra ning,
Te vei întrupa sau te vei topi,
ca ceara într-o lumânare,
mă așez în peisajul tău dantelat,
cu ierburi, copaci și păsări.

Ochii și buzele alunecă pe trup,
îmi lasă mâinile peste genunchi,
îi strâng în căușul palmei
și nu sunt decât un abur de vis,
poetic.