cu inerția asta care te omoară
în care mi s-a părut că ar fi putut să fie
mai ales după
desigur
însăși nevăzuta chintesență a existenței
de ce nu
care te face să simți cum te scurgi
cum te împrăștii
într-un univers unde de fapt nimic nu se pierde
în afara sinelui

calci peste cioburi dintr-odată vii
smălțuite cu o inventată nemurire
măcar de s-ar putea să nu-ți pese
în timp ce le auzi cum chițcăie
căutându-se unele pe altele spre a constata
dacă le-ar mai încape același întreg
pesemne
devreme ce nenorocirile sunt ireparabile
pot să fie cel mult uitate

să nu fii animalul acela social
despre care se tot vorbește
de câte ori de bine
atât de puțin perfect
dac-ai putea să fii o cârtiță-îți zici
plecând de la o instinctuală speranță
fără să te întrebi dacă nu cumva înseși cârtițele
trăiesc o stare la fel de imperfectă
dacă nu li se face lehamite și lor uneori
dacă nu le este foame dacă nu le este frig
dacă nu le încearcă și pe ele teama
că însuși viitorul dă să-nghețe în zilele astea
albe doar pe dinafară