pe chipul ei luxos o lebădă îi adăpostește noaptea
costumele odioase ale tinereții. îi citește poeme
lungi care adânc vuiesc plăceri întunecate. brusc
se extaziază ca un copil și vede cum în pământ
îi intră rușinea. n-a existat o clipă în viața ei
un bărbat care să-i tragă clopotele în momentele
de insomnie. de aceea are buzele aspre ca o flacără,
părul vâlvoi ca o vioară îndreptată către sindrofiile
cerului, iar picioarele, picioarele apasă ca o clanță
de migdal peste bătrânețea care-i dă târcoale. stăine.
viața e singurul ei gest divin care umblă prin lume.
de aceea visul ei pictează păsări de marmură. iată
cum îi plutește frumusețea ca un blazon de catifea.
aerul cum umblă ca o tânără târfă prin porii mei. ce duh
al sfârșitului sau al începutului o mai fi și acestă lebădă
care mă închide în sufletul ei adânc o iluzie electrică.