mă, băiete, și îngerii au scăpări!
d'apoi tălică!
cum sunt părinte mă simt dator să spun asta
de fiecare dată când copilul meu face câte-o prostie
încerc să-l îmbunez, dar vezi
nu merge
pentru că el se crede un drăcușor
cu nădragi și pălărie
și reface traseul să vadă unde-a greșit
de l-am prins
(ca și cum eu nu mi-aș recunoaște
copilul)

până la urmă
nu e vorba de ce știu
pentru că în fiecare se ascunde o doză de infinit
(ca și cum așa ceva ar fi posibil
metafizic)
de impredictibil

de exemplu n-am priceput
de ce el mă iubește încă după ce îl pedepsesc
și de ce îmi spune asta atât de serios că
sunt un trunchi uscat cu mușchi și ciuperci
prăbușit pe-un grund plin de verde și aer curat
și asta îmi grăbește sfârșitul

singurul lucru care-aș vrea să-i rămână
este zâmbetul meu
ușor amărui (simt sfâșierea și
în ecou
sper să nu vadă asta decât târziu)
și pe-acela să-l ducă
să îl descânte
(dar nu cu durere, ci cântec, ce naiba)

îmi cer scuze că îți respir
focul buzelor tale

și, A., nu uita
există o cale