nu suntem decât niște copii bolnavi
aruncați pe spătarul scaunului
ca două cămăși de plastilină
așteptând să îmbrace noaptea

pentru întuneric nu intrăm niciodată în competiție
e singurul care ne iubește în mod egal
dintre toate fotografiile cu nou-născuți alege mereu
plânsul nostru alb-negru

privirile ni se prăbușesc din tavan
atât de grele și somnoroase
încât mai spargem câte-o țeastă de om
suntem un kilogram de lumină în plus
în becurile din fiece casă
orbitori pentru singurătățile altora

catapultați peste baricade improvizate
din măruntaiele mamelor
ne simțim mici eroi
expediem ilustrate strălucitoare pe adresa locului pustiit
pe care și-l lărgesc cu mândrie în pântece

iată-ne așadar mai goi ca un prunc împușcat în soare
deschizând mereu alte uși
întâmpinați de același scârțâit de oțel
ce ne spintecă diminețile-n două

o trezire eu
și una tu