"Fica de la munte îi tulbură gîndirile mărunte"

Era o chelneriță frumoasă ce cu drajeie de săruturi
Și pietrele fecioralnice de pe muchia neprihănirii,
Îl ispitise să infrupte.
El fecior de lume bună, i-a dornică să se lase ,
Dusă de minte, fecioria i-o furase...

El era sătul de-al orașului domnișoare stridente acente,
Moderne ,Cultivate în neizbînzi
Pojartiere împrinse prin colțuri de bancă ,
Din bancă din școală direct în al parapsihologului șezlon,
Însoit ca muchegaiul de pe taraba de varză făcută cripton.

Acolo sus la munte simțea iubirea adînc în plămînii.
Ziua pe soare ,noaptea venind munteanca, fată de onoare.
În clar de lună de la orizonturi se ivise,
Ca o nălucă fecioară sfîntă alergînd spre fericire și lumea perfectă adîncă,
Of...El trebuie să fie cel ce a rămas ultimul la ofertă și taifas.

Îi venea să plece departe la șes,
Munții,brazii și codrii să-i lase din mers.
Îi venea să fugă de la munca-n zadar.
De aici de sus de la munte tînjea după cîmpii netede cu florii,
Univerități ,străzi în explan,o viață care i se părea raiul pe pămînt pe sub stejarii fără de nori.