așa precum apar încep să număr stelele
care se comportă ca niște muguri stranii
ce poartă-n ei nativ respectul pentru iarnă

pe degete le număr și-
a nu știu câta oară-
rămâne măcar una pe dinafară

să fie cea fără de șansă-mi zic
să fie oare o căprioară-mă-ntreb
uitându-mă cu-aceeași moștenită teamă
în gâtlejul larg deschis
al unui întuneric zugrăvit cu umbre
mai mult de fel și fel de crezuri
sumbre
decât de icoane...

ai vrut să zici ceva ioane?

tăcerea cunoscută însă a acelui gând
primit de moștenire
spre a muri de-odată ori nicicând
și căruia nu știu să-i fi păsat vreodată
de mine sau măcar de el
tăcerea asta infinită
mai grea decât pământu'...

afară proptind noaptea dintre palme
pușca doarme
visând apocalipse
de foc de plumb și de oțel
într-un coșmar tiranic și rebel
și a-nceput să bată vântu'
gonind prin noapte tot felul de vise