Stau de afară și privesc
Și văd câtă răceală,
Câtă scarbă , zeflemeală:

El sărută o umbră rece,
Corp în putrefacție,
Dar ea nici măcar nu zâmbește.

El iubește și dorește,
Ea urăște și scârbește.
Cată scarbă și zeflemeală.

Și duhoarea și puroiul
Și tot răul și veninul
Întreg locul se ticsește.

Fraieri noi că dăm crezare
La iluzii cenușii,
Fraieri noi că iubim cadavre
Cu miros de oameni vii.

Fraieri toți ce dau crezare
Și ce speră neîncetat
Că a zilei duhoare
E parfum în nopți târzii.

Cată scârbă și zeflemeală
Tot atâți' naivi creduli.