Îmi ascund zadarnic tristețea
În spatele unui perete mut.
El nu vorbește, nu mă critică,
Deși ar putea să m-arate
Cu degetul lui instigator.

Dar la ce bun s-ascunzi
Ce e al tău de drept?
Înzecite se răstoarnă cu furie
Grijile odată răstignite în neant.
M-ascund de ochii lumii
Prin văgăuna conștiinței.
Vesel mă aplec și le ridic asupra-mi:
Veșnicele cântări de surdo-muți.

Teama patologică mă-nfioară
Dar se stinge-n scrum, și striga iară:
-Al meu ești, ai fost și vei fi,
De-a mea cenzură n-ai să scapi!

Și-ntradevăr,
Privesc surd cum ființa-mi respiră
Aerul macabru de sfârșit de eră.
Cântând cocorii, ei singuri prevestesc
O altă vreme, un nou vesel început.

Dar parcă ulii cei bătrâni se-adapă
Din seva bravilor cocori.
Și-amarnic sfâșie neîndurați
Căci ei au amuțit, și cu ei deodată
A amuțit și spiritul meu surd.