Vorbeam prin vis aseară
Cu tatăl meu.
Diafan context.Stăteam pe crăpaturile patului
Și relaxat așa cum ma știu de obicei
Ziceam:
Cum am ajuns tată toți așa deștepți?Și
Cum de prostia și idioțenia,pupincurismul și mediocritatea
Ne-au făcut poeți pe toți?Și editori?Și jurnaliști?Și politicieni?
Să fie oare de vină apartamentele din care dimineața vedem psiholgia vieții?
Construite poate peste casa ta?
Și in care traiesc astăzi viitorii și actualii iluștri intelectuali români?
Căci cuvântul frumos,tată,nu se naște din frumos,
Ci din dejecțiile unor minți bolnave și sucite
Vopsite cu cuvinte sofisticate,prost scrise și prost vorbite.
Chiștocari ai cuvântului,boschetari ai căror strofe sunt la fel de sensibile ca huruitul
Unei locomotive bătrâne și puturoase
Care a venit în gara din orasul nostru
Si i-a adus pe toți.
Să-i facem oameni,tată.
Unde am greșit?


Strigam prin somn spre tata,
Dar tata mort cum e
A rămas tot mort.

Și zâmbind mi-a zis:
Baiete,tu nu vezi ca visezi
Și viața-ți prețioasă,
Tu prin deșert ți-o pierzi?
Mai bine te trezește si mergi de vezi pământul
Ce-n sânge și-n sudoare l-au strâns strămoșii tăi
Adu-i tu roadă bună să nu-l mai bată vântul
Și abia atunci iubirea-ți va ieși din condei.
Și-oricât t-or bate răii si-oricât va fi de greu,
Să răsădești o floare si pe mormântul meu.