Dacă moartea ar fi o zi uitată într-un loc neștiut
prin care nu mai trecem cu gândul și se șterg urmele
ar fi o ușurare, am trece nevinovați prin amintiri.
Când vine seara și noaptea ne găsește singuri
acoperiți cu durerea ca o pătură de frig,
dacă cineva ar căauta, sigur găsește
o respirație de dragoste.

Ne-am retras în cochilie, ne vorbim tot mai rar
sunt prea multe cărți necitite pe raft, paginile lor știu
sfiala rușinii când le ștergem de praf.
Timpul și el ne ignoră, apropiații ne respectă golul din priviri
cu greu ne mai regăsim, păstrăm static echilibrul,
dincolo de noi e o mișcare în obiectele vechi
ce ne apasă pe tăceri cu ciocane de piatră.

Toți ne știu și ne suportă ca pe niște copii
scrijeliți la genunchi, opriți din plâns,
supărați, căutând un ungher unde să se retragă.

Nu ne mai umplem cu bucuria prin care am trecut
avem un timp măsurat de gânduri.