Din stânca închisorii din Caucaz,
Purtând pe mână lanț de Prometeu,
Jertfită până-n moarte, cu pricaz,
Te-apropii, depărtându-te mereu.

Un șir de nopți de condamnări, peren
Te poartă spre speranța fără țel,
Rătăcitor, pe șine reci, un tren
Ne minte prin macaze de oțel.

Nu știm nici când, nici dacă, vom fi "noi"
Actorii-flori, ai unei nopți de vis,
Sub "do major"-ul unui trist oboi,
Doi evadați, o noapte-n paradis.

Jertfiri de nopți străine vor mai fi,
Sub tatuaje arse sub stigmat,
Șiruri de zile colorate-n gri,
Se vor mai arde ca-n păgân sabat.

Dar va veni și noaptea de Crai Nou
Când apele ce curg și ne despart,
Purtând câte-o petală, în ecou,
Ne-or reuni la crucea lui Jean Bart.

Pe-un val de mare, spre un nicăieri,
Ne-or strânge pe-amândoi întrun sonet
Și-un timp sărac de "mâine" sau de "ieri"
Va refuza să plângă vreun regret.