Pe câmp, dincolo de sat,
La margine de pădure,
Lângă un copac uscat
Rezemată-i o secure.

Pe ramuri, sinistre ciori
Se agită când zăresc
Fierul ce străluce-n zori
În salcâmul boieresc.

Vântul duce mai departe
Þipătul lor sfâșiat,
Ce-i aducător de moarte
Prin codrul întunecat.

Din copac o voce pleacă
Ca un tunet spre pământ,
Crengi bătrâne se apleacă
Fremătând, rostind cuvânt.

-Omule, în a ta viață
Ai tăiat multe păduri,
Și-ai lăsat în urmă ceață
Cu-ale tale lovituri!

Ne-ai distrus cu aroganță
Lumea noastră de povești,
Plâng lăstari ce n-au speranță,
Și-acum vii să mă lovești?

Þi-am fost scut, umbră, idilă,
Locul tainic de iubit,
Muritor ce nu ai milă
Nu ți-e brațul obosit?

M-ai văzut că-s fără frunze,
De omizi, de cari mâncat...
Lângă trupul meu țes pânze
Seara fete de împărat!

Port pe ramuri o cunună
Împletită din mici spini,
Năvălind, au vrut s-o pună
Pe-a lor frunte mulți străini.

Sunt uscat, natură moartă...
La hotar rămân străjer.
Eu păzesc această poartă
Lasă-mi codrul! Atât cer...

Lasă-mi ziua cu lumină,
Noaptea stelele tăcute,
Lasă-ți pata de rugină
Pe cărări necunoscute.